,,Moartea a flirtat cu tine pentru un timp îndelungat, dar a devenit destul de enervantă. După altă încercare de a petrece timpul împreună cu tine, îi spui în glumă ,,Dacă aș fi fost singura persoană de pe pământ, poate ți-aș da o șansă. Moartea chiar a început a crede asta și sigur va munci de două ori mai mult.”
Faptele sale erau subtile ca și șoaptele vântului, calm ca un murmur al unui râu îndepărtat, într-o tăcută și obscură noapte, a furat fiecare suflet. Fiecare suflet pământesc, doar pe-al meu l-a omis… M-am trezit devreme, soarele încă ascuns sub orizont. Mi-ar plăcea să spun că un sentiment ciudat s-a răscolit în mine, ca o furtună catastrofală, un fel de presimțire, dar nu a fost cazul. Ce m-a trezit, au fost cuvintele ei fără melodie, învelite într-o suflare mai rece decât gheața.
”Gata.”, spuse moartea
Nu înțelegeam ce voia să spună, dar totuși mi-am strâns inima. Oasele-i erau sumbre, iar golul era palpabil. Căutam propoziții și cuvinte, ceva care să acopere tăcerea, ceva care să topească frica, dar am găsit doar o amintire care se învârte iar și iar in golul vast al minții mele. S-a întâmplat acum două luni, când moartea a venit și mi-a dăruit un buchet de suflete scânteinde. Pentru motive dincolo de înțelegerea mea, i-am spus că dacă ar exista o șansă de a fi împreună, ar fi doar dacă toată lumea nu ar mai avea suflare. Iar în adâncul meu am știut că amintirea a rămas pentru un motiv sau altul. Poate cuvintele pe care le-a rostit, l-au făcut să se așeze și să se învârtească, dar adevărul era că rațiunea nu mai conta acum. Am dat frica la o parte, prin nodul firii mele, iar într-un sfârșit, cu lacrimile strânse-n ochi, am întrebat-o
– Ce ai făcut?
Moartea și-a întins mâna, iar într-asta se afla un inel auriu cu o piatră maginifică plină de un vârtej de culori.
– Nu mai este nimeni în viață, decât tu. Acum iubirea noastră poate sădi. Asta e dovada. Fiecare suflet zace în această piatră, iar pe fiecare, ție ți-l dăruiesc.
Cu mâini tremurânde, am ținut inelul. Era superb… Ochii mei se plimbau împreună cu toate acele culori, iar în timpul unei suflări, inelul, încăperea, totul s-a transformat într-un râu irizat. Am înotat în curenții lui tandrii, am cântat, înainte ca o întrebare să îmi spulbere reveria. M-am uitat la moarte, întrebarea prelingându-se pe buze
– De ce?
Moartea și-a înclinat capul, iar două mici sclipiri arătându-se în orbitele ei.
– Iubirea este ceva ce eternitățile nu m-au învățat. Am fost martor de nenumărate ori la vederea acesteia, dar niciodată înțeleasă. Asta până când te-am văzut pe tine, și ca o cheie în lacăt, totul s-a deschis înaintea mea. În acel moment, o dorință puternică a crescut în mine, iar acea dorință a fost să simt căldură pentru prima dată, măcar a cuiva. Iar acel cineva ești tu. De multe ori am venit la tine și tot de atâtea ori mi-ai frânt inima. Făcând asta, m-ai învățat că iubirea și sufletele-s diferite, pentru că ea, față de suflete, nu poate fi furată. Iubirea este mult mai grozavă, trebuie îngrijită, crescută cu răbdare, și cu toate astea, există șansa de a nu sădi nimic. Am făcut ce mi-ai cerut, și chiar și-acum văd dubiul licărind în ochii tăi. Poate tu nu mă vei iubi niciodată, dar a trebuit să încerc. Iar dacă am mers prea departe, sparge inelul și toți se vor trezi mâine.
Nu am ezitat, am aruncat inelul pe pământ și l-am spart cu călcâiul. Niciun sunet nu a fost auzit, dar culorile puteau fi văzute cum s-au înălțat într-o paradă de șuvițe și ciorchini.
– Văd că deja ai luat o decizie , spuse moartea într-o voce stinsă, plină de regret. Deci așa se simte durerea. Îmi cer scuze pentru acțiunile mele egoiste, dar ține minte, dragostea mea îți va aparține întotdeauna.
Cu aceste cuvinte plecând…
– Stai! , i-am spus ținându-i mâna. Nu am refuzat niciodată cu adevărat.
Pentru a rezolva de la început o posibilă problemă legată de sexul acestui subiect… A nu se crede că fac diferență între sexe.
O muză a fost în mod tradițional și în general văzută ca o femeie. Ea poate proveni din orice domeniu de viață și nu trebuie să fie o „frumusețe” în sensul clasic, pentru aceasta calitatea evazivă, aproape nedefinită, care inspiră mintea creativă masculină – dar cum rămâne cu muza masculină care inspiră creativitatea feminină? Pentru pictorița mexicană, Frida Khalo (1907-1954), soțul ei a fost muza ei, în ciuda relației lor adesea tulburi. Mai recent, fotografa americană, Sally Mann, și-a petrecut peste patruzeci de ani fotografiendu-și soțul în viața de zi cu zi. Artista olandeză Rineka Dijkstra își găsește inspirație fotografierea fiului ei în timp ce acesta devine tânăr, în timp ce regizorul britanic Sam Taylor-Johnson îl descrie pe soțul ei, Aaron, atât ca muza, cât și ca sufletul ei pereche.
Te-ai gândit vreodată la puterea unui scriitor de a vedea lucrurile? Ce magie puternica deține încât să poată vedea dincolo de ce este văzut?
Te-ai gândit la cum te-ar putea descrie un creator? Nu doar felul în care arăți, ci felul în care vorbești, gesticulezi, râzi, sclipirile din ochii tai, expresiile faciale, felul tău de a fi. Cât de mult te poate îndrăgi încât să devii o creație mult adorată. Să fii o muză, subiect de analiza, mâncare pentru ochii devoratori. Să fii conturat pe foile albe, sa fii mângâiat de penița stiloului. Cum un univers întreg îți este pus la picioare. Să te vezi pe pagini scrise și rescrise, câteodată chiar nescrise și să tresări când îți observi genele fluturând iar culoarea părului mult mai vie în ochii lui/ei. Căci pentru a lua forma în cerneala autorului, trebuie să fii ceva sublim. Niciun autor nu va scrie cu ușurință despre cineva anume, căci necesita mult timp și atenție. Cu toate că, presupun că nu mi-ar fi greu să descriu acea persoana specială, sa ii număr pașii și să spun cate culori a lăsat urmele ei. Fără să vrei, chiar ca și scriitor, respirația ți se oprește. Doar din greșeală îi surprinzi privirile, gesturile, felul de a merge și de a se prezenta, tot din greșeală ramanandu-ti imprimata in creier. Dincolo de orice obstacol care TU crezi că ar putea să intervină, aceasta persoană este aleasă fara voia scriitorului. Impactul privirii, al vorbelor și mai ales al simplei prezențe poate face pe autor să înghețe, având în gând și vedere doar muza.
Mai întâi de toate, as vrea sa mulțumesc domnișoarei Amalia Radu pentru imaginile absolut emoționante. Imagini in care a reușit să surprindă puterea oamenilor atunci când sunt împreună.
Fiecare lider din lume își propune să găsească o soluție de durată la problemele care afectează planeta noastră, dar până acum pacea pe pământ a continuat să fie un vis evaziv. Există multe mișcări, conferințe, grupuri și comunități în întreaga lume care promovează ideea de pace mondială. Filosofii, teologii, politicienii și alți mari gânditori din trecut și până în prezent au oferit multe idei pentru atingerea păcii , dar nimeni nu a venit încă cu un model solid care să îmbunătățească problemele lumii noastre. Teoria lui Freud despre ego afirmă că toți oamenii au simțul binelui și al râului și fac alegeri în mod constant de-a lungul zilei, aceste alegeri afectând nu numai sinele, ci și pe cei din jur.Este posibil să atingem pacea mondială? Unii mari gânditori așa cred. Cu toate acestea, în caz că vă întrebați dacă se poate întâmpla în timpul vieții noastre, atunci acesta este ceva la care nimeni nu poate răspunde. Numai timpul poate spune, dar atâta timp cât toată lumea face un efort conștient pentru a lucra la asta, atunci posibil ca societatea are șansa de a vedea primele semne ale păcii mondiale. Această planetă se confruntă acum cu atât de multe probleme încât este dificil pentru o țară să le rezolve. Nu putem preveni singuri încălzirea globală, nu putem preveni risipa de resurse naturale pe această planetă, nu putem preveni singuri războiul, cu toate acestea, oamenii se adună din compasiune, din pură furie pentru liderul care distruge vieți. Mii de suflete s-au strâns să își strige nemulțumirea și durerea legată de ura unui om care duce la ruină o țară întreagă.
În cele din urmă, trebuie să fie misiunea nobilă a fiecăruia să promoveze pacea, exprimându-și contribuția la factorul de bunăstare de lungă durată al vieții tuturor. Astfel, cu toții trebuie să facem tot posibilul să menținem pacea și armonia. Rog oamenii cu inima mare sa ajute in aceste zile grele, sa avem compasiune și să ne iubim aproapele…
Luna, mândră și frumoasă ca o gheișă mută ce îți dansează pe ploape, imprimată-ți pe retină. Îți dansează în minte, gesturile ei, mimica ei, trăsăturile ei, lumina pe care doar tu i-o vezi, nu-i așa, Soare? Fără pauze se ține un joc al dorinței cosmice arzâdu-ți nucleul și mai tare. Mușcată carne, vânătă și sfâșiată, firișoare roșii de frustrări și ofuri de-ale tale, bronzule. Ea palidă și sfioasă printre stele și comete, misterioasă prin timiditatea cu care așteaptă cuminte o mângâiere a morții, doar infinitatea înconjurându-vă pe amâdoi. Vrei să îți arunci razele spre ea, să o înconjori în timp ce mările se agită întunecate și furioase din cauza nebuniei tale.
– Dă-mi coapsele tale să cânte harpe din ele, dă-mi voie să îți cercetez cerneala ochilor, fiecare încăpere din ei. Nu mă lăsa să îți smulg petalele pentru că nu pot garanta înlocuirea lor. Să curgă cerul peste razele mele, iar aripile păsărilor să îmi dea sentimentul că zbor cu adevărat. Clepsidra corpului tău se destramă din minut în minut, dar e imposibil ca totul să ți se apună, tu zeiță a cerului! Printre miile de lăcrimioare curgătoare pe care eu le cresc, iar tu le iubești, de maci zglobii și sălbatici în rochii roșii și lucioase, de mușețel crud și aromat, tu ești singurul crin alb, grațios din care curge pudră magică pentru lume. Văzduhul meu este plin de tine, până și cerul te oglindește, lumea îți strigă parfumul și te venerează așa cum meriți. Lacrimile sfinților ți se preling pe buze, legănatul tău printre corpurile cerești atrage cernelile calamarilor spațiali. (Soarele confesându-se Lunii)
Ea privește speriată, îl vede arzând de nerăbdare să ajungă lângă ea. Știe că este imposibil, ar crea haos în lume…
– Oh, și glasul tău care răsună ca un buchet de clopoței și râsul tău de violin atunci când vezi vietățile pe care le veghezi mă-mbată. Felul tău de a iubi lumea, de a iubi tot ce este frumos și simplu! Te văd în salcâmul care plouă peste casele muritorilor, tu rândunică fercheșă ce peste ape învolburate-ti deschizi aripile. Te văd în câțelul lung, grăsun, mai fără păr ce merge legănat în pas bătrân pe stradă, te văd în florile pe care mult le iubești, te văd în aerul ce adie păpădiile de pe câmp.
Mirarea din ochii ei crește…
Ți se pare că va cădea, prăbușindu-se din moment în moment, dar singurătatea-n cer este casa ei, nu o poți prinde în disperarea ta de a fi erou, lumină! Doar umbrele ei te pot salva de demența existenței tale. E imposibil, focule! Firea ei te eclipsează, recele ei te micșorează. Nimic nu se compară cu puritatea ei, muză a copiilor nopții.
Anul 2021 m-a învățat multe. M-a învățăt să zâmbesc cu gingiile, m-a învățat să râd, m-a învățat să iubesc și să fiu iubită, m-a învățat să țin la mine, m-a învățat să mă iert și să fiu mai blândă cu mine, să mă mângâi atunci când sunt obosită, să mă pun pe primul loc atunci când vine vorba de a-mi proteja inima și creierul. A fost un an bun cu mine, mi-a dat pace și iubire interioară, puterea de a înțelege mai bine lucurile, am întâlnit persoane minunate care mi-au devenit prieteni, pe când altele au ales să plece deoarece nu a fost să fie. Sunt recunoascătoare pentru zâmbete, chicoteli, căldura pe care am simțit-o, dar mai recunoscătoare sunt pentru lacrimile ce au curs la un moment dat, pentru furtunile prin care am mers, pentru oamenii care-mi dădeau pături să mă adăpostesc de picăturile reci, de urechile care au auzit, de ochii care au văzut și nu au judecat nici măcar un cuvânt, ca mai apoi să dea uitării tot. Sper ca anul 2022 să mă iubească la fel de mult, să trec cu bine tot ce mi-am propus, să întâlnesc oameni calzi și frumoși. Vă urez tot binele și dacă vreți, aceleași gânduri pe care le am pentru mine. Să lăsam în urmă răutatea, gelozia, invidia pentru a putea să ne bucurăm cu adevărat de sclipirea din ochii noștri. Mulțumesc, 2021! Îți sunt recunoscătoare pentru tot și iert toate momentele ce trebuiesc iertate.
Year 2021 tought me a lot. It taught me how to smile with my gums, it taught me to laugh, it taught me to love and be loves, it taught me to care for myself, to care for myself, to forgive myself, to be gentle and caress myself when I’m tired. To put myself in the first place when it comes to my mind and heart. It was a good tear with me, it gave me inner peace and love, the strenght to understand everything better. I’ve met wonderful people who became my friends and at the same time people that chose to leave because it wasn’t meant to be. I’m grateful for the smiles, giggles, the warmth that I’ve felt, but more grateful for the tears that were poured at a time, for the thunderstorms that I’ve walked through, for the people that gave me blankets to protect myself from the cold drops, for the ears that heard, for the eyes that saw and never judged, forgetting everything afterwards. I hope that 2022 will love me as much, I hope I’ll succeed everything I set out to do, to meet as many nice and beautiful people. I wish you everything that’s good and, if you want, I wish you the same thing that I’m wishing for myself. Let’s leave behind all the malice, jealousy, hatred in order to truly enjoy the sparkle in our eyes. Thank you, 2021! I am grateful for everything and I forgive every moment that needs to be forgiven.
Pe data de 13 decembrie am avut plăcerea și onoarea de a vizita liceul Danubius din Călărași, cu emoții mari plecând la drum. Odată ajunsă în parcare am putut observa o clădire imensă cu o curte mare și curată, plină de elevii acestuia. Pășind cu grijă ca nu cumva să cutremur pământul sub picioarele mele, am deschis ușa curioasă. Pe holurile liceului puteam observa doar curățenia, ordinea și mesajele încurajatoare pentru copii. Îndată ce am ajuns la etaj, domnul profesor Dumitrel Toma m-a îndrumat către clasa a 11-a Fil, o clasă plină cu fețe prietenoase unde chiar am fost primită cu multă căldură. Daria, elevă a acestei clase și prezentatoare la știrile CoolTV, mi-a îndeplinit dorința și m-a prezentat centrului de jurnalism. Un loc frumos amenajat, cu aparatură de calitate, toate pregătite pentru mâinile dibace și creierele strălucitoare ale echipei care se ocupă cu realizarea proiectului CoolTV și Radio Shiq. Copiii au avut răbdare să îmi explice cum lucrul în echipă este esențial, cum fiecare are câte un rol, cum merg device-urile și cum magia este creată cu multă muncă, dedicare și răbdare. Căldura lor m-a făcut să mă simt bine primită, m-a făcut să mă îndrăgostesc de acel loc instant, mi-au devenit prieteni fără ezitare și m-au primit în gașca lor de parcă ne cunoșteam de o viață.
Pe lângă contribuția și interesul elevilor, în spatele acestora se află o inimă mare care coordonează și este gata să își ajute elevii. În sală am fost primită de doi ochi blânzi, de un albastru adânc și de două brațe primitoare. Doamna profesoară Loredana, după o zi plină de muncă, se retrage împreună cu elevii dânsei gata să fie aproape de toată lumea cu toată dragostea și tot sprijinul. Imediat cum m-a văzut, mi-a luat mâna și m-a primit în echipa de jurnalism, cu toate că nu sunt elev în acel liceu minunat. Acest lucru m-a fascinat instant, ba chiar uimit! Relația profesor-elev din acest liceu este una magică, se poate observa clar respectul pentru profesori, dar este o relație de egalitate. Profesorii își sprijină elevii în a deveni ceva mai bun, își dau interesul în legătură cu viitorul lor, astfel devenind prieteni. Relația unui dascăl cu elevii săi este una esențială, dacă relația nu este una bună, copilul va dori să plece cât mai repede din acel loc și nu va învăța nimic, spunând asta din propria experiență.
În liceul Danubius se pune accent pe experiența elevului, profesorii creează oameni gata pentru viitor. Pun accent pe sănătatea mentală, pe trăirile și emoțiile elevilor, pe lucrurile cu care elevii rămân după terminarea liceului. Unde nu doar inteligența mintală este folosită, ci și inteligența emoțională, empatia și lucrul în echipă sunt puse în valoare, oameni de succes sunt creați. Am doar lucruri bune și de laudă pentru acest liceu care este absolut incomparabil.
Și când văile se vor termina, când verdele nu va mai exista, când copacii se vor topi din lipsa lacrimilor mele, când întinderea vastă se va retrage, Doamne!
Când animalele nu vor mai fi descrierea perfectă pentru inocență, când râurile nu vor mai curge, când marea va seca și nu s-ar mai întoarce, când munții nu vor mai fi vârtoși și-nalți, când păsările vor înceta din a-mi cânta, iar potecile de la mamaie se vor astupa, vai!
Când florile nu vor mai înflori în răspândirea parfumului dulce, când nările nu se vor mai umple de polen și albinile nu mă vor înțepa, când albastrul în gri se va transforma, iar norii se vor aduna fără tunet, ce mai tragedie!
Când pielea nu mi se va zburli, când palma nu se va mai strânge și încălzi, când plămânii nu mă vor durea de aer rece și curat, când lacrimile nu vor mai cădea pe obraji fără îmbujorarea momentului, când dorul nu o mai fi și existențe fără dureri vor dăuinui…
Atunci, dragii mei, lumea se va sfârși. Până atunci, nu ai fost singur și nu ești în continuare.
Un zâmbet cald cu gingii rozalii, niște pleoape întredeschise prinzând lumina între gene, niște ochi plini de speranțe ale tinereții, niște obraji ridicați până la cer și zburdalnica bunătate te va aștepta pretutindeni, tu doar privește atent…
[ENG] And when the valleys will end, when the green will no longer exist, when the trees will melt for lack of my tears, when the vast expanse will recede, Lord!
When the animals will no longer be the perfect description for innocence, when the rivers will no longer flow, when the sea will dry up and never return, when the mountains will no longer be whirling and high, when the birds will stop singing to me , and my grandmother’s paths will be blocked, oh my!
When the flowers will no longer bloom in the spread of the sweet perfume, when the nostrils will no longer be filled with pollen and the bees will not sting me, when the blue will turn gray and the clouds will gather without thunder, what a tragedy!
When my skin will not wrinkle, when my palm will no longer tighten and warm itself, when my lungs will not hurt from the cold and clean air, when tears stops falling on cheeks without blushing of the moment, when the feeling of missing will no longer exist and moments of beings without any pain will last…
Then, my dear ones, the world will end. Until then, you were not alone and you are still not.
A warm smile with pink gums, some parted eyelids catching the light between the eyelashes, some eyes full of hopes of youth, some cheeks raised to the sky and the playful kindness will be waiting for you everywhere, you just look carefully …
As I was observing, I have more and more foreign readers and that makes me SOOO happy. I translated this interview that was taken by my mentor, Mr. Dumitrel Toma that can be read at https://dumitreltoma.ro/ . A guide to better places for young people like me, creator of many bright futures. You can read the interview lower. So my readers can understand me better.
SOON THERE WILL BE TRANSLATION FOR OTHER TEXTS OF MINE! 🙂
23 questions for Moon Child – a writer at 17
Who are you today? I’m still discovering who I really am, I don’t know myself completely but I can tell you that I’m a realistic dreamer. I only dream the whole universe and I walk freely in it’s infinity. Sometimes I’m an astronaut lost in my own space, but without getting lost there’s no way to recognize the unknown. I am also an earthly being, more or less human. I merge that the nature of god is beautiful and I fully enjoy it. I’m insomniac, to be insomniac means to be able to think lucidly the ambiguous night. It’s a struggle, but at the same time a gift. After all, the night is much more detailed and alive than the day, am I right?
Where do you come from and where are you going? I don’t want to beautify this answer at all. I’m from a small village, raised in a household of modest people. Nothing special within the shallow eye, but the wisest knows that it is a whole fairy tale in places like this and that the most beautiful people come from rural areas. Why I want to mention this? I know a lot of young people ashamed that they not live in urban areas, but why? I see absolutely nothing beautiful in urban areas, only sad people who walk from one building to another that enjoys a illusory joy. I am currently sitting on a chair in a yard full of flowers while enjoying the songs of the birds. Which child that live in an apartment really enjoys nature without a mask on his/her face and pollution everywhere?
Where am I going? To a better version of myself. Everyday I’m going closer to her, with everyday that passes a step is put forward. I’m learning to love myself and to get used to the fact that where the sun exists, the shadow follows it and there is nothing wrong with that. I’m not the one from yesterday and I’m not the one from tomorrow, that girl know more things that I do, the one that is read now. I don’t like to think too much about the possibilities of the future, but what is absolutely true is that I have a promising future because I’m taking care of that.
Do you plan to become or run away from the target called human? Why is that? I think that this fact can be seen in my writings, this continuous fight with the joy or the torment of being human. Honestly, I wish I were a flower on top of a mountain with petals in the wind or a free seagull swimming in the sky, but it wasn’t meant to be. Human I surely don’t want to be, I hate those beings, I hate what they can become. I love their essence, tho. Between me and humans there’s a love-hate relationship. I love to talk to them, to smile to them, to listen to them and see that they have to offer, but I hate what can be hidden inside them. Love for people it’s like a disease. Humans make you run away from your roots, so why would you love them? But who am I to talk about them like that? I’m not more than a matter that is ashamed of itself. But how can you not suffer when you are human and look into the eyes of your fellows and see a whole desert? To see how they cover God with the greed from the being. Every man is too little compared to the audacity to believe in a connection with Him.
Why do you write? A form of guidance made me walk on this path that I would never run away again. Being used thinking without sharing my thoughts with the sheet that is now indispensable to me, I found this initiative difficult to set in motion. After the first article that I published, I felt this great connection between me and the words I lay on the draft. I’m glad that I can leave something to the world, such an intimate piece of me. I feel, finally, like I can really sit in the lap of my beloved moon.
What you write? I want to mention that I only write when I have my emotions and states of any kind that influence my way of writing filled up to my neck. My being survives after any sadness being drowned in this feeling, into a deadly silent nostalgia I can truly feel every heartbeat, every vein in me is filled with time that was set long ago.When you mercilessly immersed in the depths of your own nature and woke up scared in the womb of nothingness, what have you done? How did you felt? I write the essence that I was made of, the one that wriggles with bestiality inside me the one that I only want to experience. Who will sacrifice to take this disease away from me? Sometimes I sit in the shade of the sad willow and hear it’s ballads, the resounding cries and it makes me embrace the blue of the sky, to carred myself in it’s enormous size to see the most beautiful flowers, to feel the caress of the wind, because only it can offer to truly sacrifice to be my victim.
Why is it important to write? I don’t know if it’s really important to write, if it was important I think it would have been one of the natural obligations. You only write if you hear the words calling you, if your being can feel the connection between the pen and the space in which the thoughts find it’s peace. You don’t have to write, you could be selfish and keep all the wisdom to yourself. If we think about ourselves then writing helps you to look inside yourself, to think about your experiences and learn from them. You can write for yourself or for the others.
How do you see your public? At this time, there are very few people that read me, but those beautiful lilies are vital for my writing because when I write, I think about myself thorugh them. I want to believe that people who reads me resonates with me, the role of a thinker for others is that I have the obligation to think for others when they can’t do that, like an awakening from drunkness or guidance to that willow that I mentioned before.Humas are like an ocean filled with emotions, the only thing you can do for sure is to wake the cosmos from inside their bones, to remind them how good is to feel. In my case, to remind them that the matter was always in agony, that in every parfume there is always the ghosts of the plants and that in every love song there are the screaming of helplesness.
What are you expecting from the future? I expect nothing but oportunities that I’ll accept with all my heart, for their succes I’m taking care of it myself. I don’t like to receive something on the plate already done, I like taking care of the things that influence my future. I’d like to write a book to have the official title of a writer, but not everyone that writes a book is a writer as well as someone that thinks is not a thinker. I want to take my final exam without any problems, I want to get involved in social cases, to help as many people as I can. I expect to not be acnowledged by a name, I expect the fame to not come to me like a cloud. I hate fame and what it brings with it, I want for my writings to get there when is needed and nothing more.
Which things from your past do you consider essential for your accomplishment dream? My entire past. From the moment my parents decided to have me, to the pain my mom felt while giving birth to me and the present, everything is essential. There’s no human without a past and forgotten. Every moment and decision led to who I am today and how I think. The fact that my first homework was to color an image and the mistake was that I used markers, the fact that I rode the bike kilometers with my cousin and the mistake was that my mother knew nothing about us, being all panicked. The fact that I chose to stay inside home to read as much as I can, the fact that I was always so innocent and good that I didn’t treated the jealous people in the same way they treated me. Today I’m as good an pure as in the past, but now I treat everyone the same as they treat me. Every deed and consequence led me to a future. The choices that I’m making in present will led me to a future.
What does it mean to you to be a woman? A woman is the infinity herself. Being a woman, unfortunately, means to be ”too much” : ”You’re TOO noisy”, ”You’re TOO tidied up”, ”You’re TOO boyish”, and I realised that if I’m too much for society, then I am TOO perfect as a woman. I don’t know what sick and twisted fetishes people have, but to wish to turn a woman into a child isn’t too healthy. A woman needs to be quiet, talk only when she is asked something, she can’t have cellulite, she needs to have the skin smooth as a baby, etc. I don’t want women to have power over men, but over their own being. I don’t want to be afraid when I’m passing by a group of men at night. Cat calling is a phenomenon that happens everyday, but when asked nobody knows nothing. For the faithful men that think they know everything ”And if thy right eye offend thee, pluck it out, and cast it from thee: for it is profitable for. thee that one of thy members should perish, and. not that thy whole body should be cast into hell” Matthew 5:29. I can help with getting rid of the second eye as well, not only one, hands and feet too, that’s what the saints said. I find unnecessary and aggresive discussions about gender identity, when are we going to stop playing the cat and mouse game? Male or female, we’re all beautiful, but we know that the woman has a plus because she felt the pain while giving birth to you, she felt her heart being shattered when knowing that you can’t sleep well.
Is the conflict inherent in the condition of being a woman? Yes, it always has been inseperable. Wheter it was the choice of the female or not, conflicts were always present. For every conflict created with the help of society or directly by society there were feminist movements, by example the fight for education which, unfortunately, still takes place in 21st century. The movement for the independence of women; red lipstick. Red lipstick was a clear sign of the independence of empancipated women, which at that time was something outrageous. Fight against femicide and even the toxicity directed to men. Hate for open minded women is everywhere, like the hate for Cher when she confidently said that a man is not a necessity, but a luxury like a desert. Hate me too, I have the same opinion.
How can a man writer or female writer adress to younger generations? I don’t know the difference between a woman or a man that writes, but with sincerity you can win hearts. I’m a young writer and I don’t think that Dostoievski, Kafka, Balzac, Bukowski tought about this aspect. You write what you feel, when you feel like it with your mind open for everything. Unfortunately, more and more youngsters are interested in comercial. To my unhappiness, I don’t think that my writings will be popular because I won’t write anything comercial. I don’t wish fame, aknowledgement just for my name, I want my texts to go where they are needed and implicitly, where I am needed.
What are you reading and how are you reading? I’ve read Camus, Nietzche, Dostoievski, Cioran, Malina Anitoaei, etc. I’d like to read Lao Zi someday, I liked Queen’s Gambit too, a novel about powerful and unusual women in a men’s world, domnitating and destroying that world. I ONLY read books, I can’t read in digital format. I read when people are full with flowers or when they have nothing on their branches, when it’s day or night, when it’s cold or hot. It’s not important HOW MUCH you read, but WHAT you read. As I said, the comercial don’t help you with your mental and spiritual development. Books about self development are nothing, poor trees…
When do you write? Interesting question. Most of my writings are created in loneliness, very late at night when my eyes begin to open widely and I start dreaming the white lillies that sings to me everything I should write. When I’m overwhelmed by all the possible states. Thinkers that has never meditated about human nature can’t know what it’s like to suffer for knowledge, they don’t know that every tought is a sentence to death. They can’t get drunk from sadness’s steams, only superficial alcohol. I can write when I feel like I can hug the entire sky and when I can describe every beauty seen by itself, when I can express in words the silence of the plants and the cries of a willow that’s sitting alone at the end of the world.
How do you pick your writing themes? I never pick my subjects, it picks itself. I’ve never tought ”Today I’ll write about…”, the subject was, in first instance, a state or a simple tought. I wrote some time ago an article entitled ”On a break” (I’m not good with titles). I received a tulip bouquet and I tought about it’s life, I transformed myself into a tulip. In order to understand their death state, as I was walking by the bus to highschool, there was this hoar-frost on the bus’s window, that was shrinking my vision field. I understood the betrayal that it was feeling. That’s how a lot of my texts are born.
Why are you not sleeping several nights? Sometimes is a real struggle. Angels and demons gather around me, they dangerously surround me and start dancing in a sadistic, twisted way. Angels are biting my flesh off of my bones while demons are crying, screaming, praying for me. Then I know that I have to take my notebook like it’s my bible to get rid of those, I’m writing everything I feel, where I am hurt and the details about my pain. It heals me almost immediately.
How do you feel when you aren’t sleeping, knowing that you are surrounded by people without a presence? Alone, but it’s not the sweet loneliness that I like, it’s a sour one, poisonous. I have to resign myself, I was born alone anyway and I’ll die in the same way. In my isolation towards this kind of humanity, time stops and eternity starts to show to me. In vain I try to find an escape to the desire of nature, I always remain in recess of my own spirit. I walk through humans, I smile to them, I talk to them, but inside my heart I’m holding on the walls of my being.
If you were the moon, what would you think while looking at yourself? I think that my subconcious state is already imagining something this crazy. I don’t allow myself to think that I am something better, something better like my beloved muse. I start to think that the moon is an excuse in order to descover my entire being, an alter-ego. My inner discussions with my beloved moon are clear and I can hear them clearly. I can’t take the place of a muse, because I ain’t one and I’ll never be. I have to be something extraordinary to have an existence like this.
5 principal questions that you ask yourself when you think that you know everything in the world
Humans really think that the Devil really exist for them?
Looking at the infinity of sky that’s so calm and beautiful, how can evilness still exist? 3.Does the world ever listen to the twilight of a lilly or the hate for the sea for itself?
When you stay for a long period outside, you see nothing when you’re entering a room you barely see something. This is how ignorants are seeing the world?
Out of boredom, through a long process, can we anchor inside God as it is a lack of creation?
Ce poate un scriitor să simtă atunci când scrie pentru ochii altcuiva, pentru a atinge alt suflet decât al lui, pentru a umezi alți ochi, pentru a îmbujora alți obraji, pentru a face ca alte gingii decât ale lui să se arate lumii?
În trecut, atunci când mă gândeam la un scriitor, îl asociam cu un super erou. Îmi imaginam un om împlinit, atotștiutor chiar, un om atât de întreg cu puteri regeneratoare încât trebuia să împartă cu lumea de lângă tot ce are el mai bun, toate frumusețile lumii trăite în sute de ani de-ai imaginației mele. Momentul în care am devenit unul, cel puțin așa mă încurajează mentorul meu, mi-am dat seama de singurătatea de care pot avea parte. Mi-am dat seama de puțina experiență pe care o am pentru a fi sigură de ceea ce cred și ceea ce văd. Odată cu acest rol pe care mi l-am atribuit, am început să privesc lucrurile mai atentă, cu mai puțină superficialitate. Toate lucrurile pe care le văd, toate imaginile reținute îmi spun o poveste care nu poate fi ignorată, nu mă lasă să o ignor. Văd toate ipostazele în care un lucru ar putea exista. Simțurile sunt mult mai dezvoltate, emoțiile mult mai puternice, iar trăirile mai semnificative. Umbrele dansează în soarele atât de călduros, copacii iau alte forme în bătaia întunericului, câteodată trăind vieți umane, mizere. O insultă la adresa lor, bineînțeles. Cunoașterea aduce singurătate, totodată pace, dacă te grăbești să cunoști dreptatea, greu vei mai putea visa. Atunci când un scriitor face ce știe mai bine, credeam că intră într-o frenezie de nedescris, o nebunie totală. De fapt, se afundă într-o ceață grea, mai încărcată decât fumul, ochii acoperiți, gâtul sugrumat de amărăciunea de pe limbă. Rupând bucăți cărnoase de dureri fără analgezice, sângeroase și urlătoare, ca o magie neagră făcută de bătrâne văduve și răzbunătoare pe tot ce înseamnă viață. Cu toate astea, scriitorii au o inimă prea mare, prea mare să încapă în întreg pământul acesta. Ei aduc acele bucăți ca ofrandă vieții pentru a o îndulci.
Pe cât bat cu pumnii în masă că detest viața, cu atât ea râde mai mult de mine. Faptul că scriu dovedește contrariul, faptul că cercetez cerul cu prea multă curiozitate, faptul că urmăresc pe ce frunze cad razele de soare, în ce direcție zboară fluturii și libelulele. Toate secările de viață se duc în lume, tot de acolo încărcându-ne.
What can a writer feel when she/he is writing for another pair of eyes, to touch a soul other than hers/his, to bring tears into other eyes, to blush someone else’s cheeks, to make other people gums show to the world?
In the past, when I was thinking about writers, I would associate them with super-heroes. I was imagining a fulfilled man, omniscient even, a man so full with regenerating powers that she/he needed to share with the world the best of her/him, every beauty that the world contained lived in hundred of years of my imagination.The moment I became one, well at least that’s how my mentor encourages me, I felt the loneliness that I had to take with me. I figured out about the little experience that I had with life, to be sure about what I believe and what I see. Once I attributed this role to myself I started to look at the things more carefully, less superficially. All the things that I see, all the images that I kept in my mind tells me a story that can’t be ignored, it doesn’t let me ignore it. I see all the situations in which a thing may exist. The senses are more developed, the emotions are more stronger and the experiences more significant. The shadows are dancing in front of the sun that’s so radiant, the trees are taking other forms in the night, sometimes living human lives, miserable. A complete offence on their behalf, of course. Knowledge brings loneliness, at the same time peace, and if you hurry to know everything, you will hardly dream. When a writer does what she/he knows the best, I tought that he/she enters in a indescribable frenzy, a total madness. Actually, she/he sinks into a heavy fog, heavier than the smoke, covered eyes, choking because of the sourness on the tongue. Breaking fleshy pieces of pain without analgesics, bloody and screaming, like a black magic that was made by some old vengeful widows about everything that means life. In comparison with them, writers have a big heart, too big for it to fit into this whole earth. They bring those offerings to the life to make it more sweeter.
As I insist that I hate life, life laughs at me. The fact that I write proves the contrary, the fact that I explore the sky with too much curiosity, the fact that I follow the leaves to see on which one the sunbeams fall, in which direction the butterflies and libellules are flying.
Mi-e dor de tine, iar când spun asta, îmi este și mai dor de tine. De ce este timpul așa de crud încât să ne despartă și să ne diferențieze. Acum ne este greu să ne privim în ochi pentru că tu ești eroina mea, ești salvatoarea mea. Plină de singurătate în grădina aceasta înflorită de spini, zac în castelul ăsta de nisip și mă întreb care este numele tău? Ai un loc în care te-ai putea duce? Ai putea să îmi spui toate aceste lucruri? Te-am văzut ascunsă în grădina asta și știu că toată căldura ta este adevărată, vreau să-ți țin mânuța în timp ce culegem floarea aceea albastră la care visăm de mult. Să știu că nu mă vei părăsi niciodată și mă vei învăța tot ce știi ori de câte ori uit cât de frumos este în lumea ta. Asta e soarta mea totuși, nu îmi zâmbi, nu mă lumina căci nu pot ajunge la tine, nu e niciun nume pe care îl poți striga înafară de al tău pentru ca eu să fiu lângă tine. Nu pot lăsa lumea adulților să ajungă la tine, eu trebuie să pătrund în ea, regretabil, dar tu îmi vei însănătoși percepția de fiecare dată. Tu nu știi că ești copil bun, dar eu văd asta și voi încerca să îți spun de fiecare dată când vântul adie, când râurile vor curge, când cireșii se vor scutura. Înflorită într-o grădină a singurătății, o floare ce seamănă cu tine legănându-se în valurile vieții, am vrut să ți-o ofer după ce îmi dau această prostească mască ce îmi afundă personalitatea. Dar eu știu că nu voi putea face asta niciodată, trebuie să mă ascund din cauza urâțeniei corupției umane. Îmi este atât de frică încât simt că mă dărâm, îmi este frică de faptul că mă vei părăsi într-un sfârșit, așa că trebuie să îmi pun masca pentru a te vedea. Tot ce pot face în această grădină este să sădesc o floare frumoasă care să arate la fel ca tine și să respir ca eu pe care tu o știi. Poate în trecut, atât de puțin, dacă aș fi avut curajul să stau în fața ta, ar fi ceva schimbat din ce avem acum? Plâng această situație jalnică, dispărut, căzut, castelul de nisip care este lăsat uitării să se uite la mască spartă, stricată.
Dar tot vreau să umblăm împreună în grădina noastră clădită de timp…
”Pentru a te forma ca și adult trebuie să te accepți pe tine însuți, trebuie să accepți că nu poți fi întotdeauna perfect, dar să știi că mereu că te poți perfecționa. Înainte să fii adult, trebuie să fii împăcat cu copilul din tine, să îl îngrijești dacă are nevoie, să îl vindeci de durerile pe care alții le-au provocat. Să accepți că esti diferit, esti unic si frumos în felul tău, să te adori dincolo de atomi și să accepți faptul că ești unul și același cu pământul.” – fragment din ”Arta Cresterii” de Copilul Lunii
ENG :
I miss you and when I say that, I miss you more. Why is the time so cruel that it made us break apart and differentiate us? Now it’s hard for us to even make eye contact because you’re my hero, you’re my savior. Full of loneliness in this blossomed garden knowing that this heat is real, I want to take your small hand while we reap that blue flower that we’re dreaming so hard about. I know that you’ll never leave me and that you’ll teach me everything you know everytime I’ll forget how beautiful this world is. However, this is my fate, don’t smile to me, don’t light on me because I can’t reach you, there’s no name that you can’t call me rather than yours because I’m going to be next to you. I can’t let the adult world get you, I need to go through that, regrettable, but you’ll open my eyes everytime. You don’t know that you’re a good child, but I see that and I’m going to tell you everytime wind is blowing, when rivers are going to flow, when cherry trees will flick it’s flowers off. Blossomed in an entire lonely garden, a flowers that resembles you is gently swinging on the waves of life, I’d wanted to offer it to you after I take off this foolish mask that drowns my being. But I know that I’ll never do that, I need to hide myself from the ugliness of people’s corruption. I’m so afraid that I feel like I’ll fall, i’m so afrain that you’ll leave me, so I need to put this mask to see you. All I can do in this garden is to plant a flower as beautiful as you and breath in as the me that you know. Maybe in the past if I had the courage to stand straight facing you, would it have changed something? I’m crying in this miserable situation, vanished, fallen, the sand castle is forgotten and left to always look at the broken mask.
But I still want to walk into this garden with you…
”To grow as an adult you need to accept yourself, you need to accept the fact that you can’t always be perfect, but to know that you can perfect yourself. Before becoming an adult, you need to be at peace with your inner child, to take care of it, to heal the wounds that others created. To accept that you are different, unique and beautiful in your own way, to adore yourself beyond atoms and accept the fact that you are one and the same with the Earth” – fragment from ”The Art of Growing” by Moon Child (soon will be translated)
Corina Elena Mihalache 