„Acasă” e un complement circumstanțial de loc, număr singular, cu funcție sintactică de adverb de mod. Format din combinarea a trei morfeme mai mici, dintre care două sunt conjuncții, iar celălalt e o prepoziție. Doar atât?
Ce vreau să spun este că „acasă” este un cuvânt care, în principiu, poate fi foarte bine descris, dar oare poate să mai însemne și altceva? Ce se poate înțelege prin acesta care, vă spun sigur, are o însemnătate mai mare decât o analiză?
Când îți ai mintea alocuri și sufletul îți umblă pustiit, e timpul să te întorci unde îți e mai bine. Să iei o pauză, să tragi aer în piept pentru a umfla cât mai mult plămânii și să plutești deasupra apelor învolburate. Este adevărat că nu poți comanda mării să fie cuminte când ea este libertatea însăși, partea sălbatică a frumuseții, o creație a Afroditei și a lui Thetys.
Acasă este locul unde liniștea își are cuibul, unde nu este niciodată prea frig sau prea cald, ci perfect. Acolo timpul se oprește și poți să devii stăpân peste tot și toate. Acasă este acolo unde simți că te conectezi cu tine însuți, unde sufletul tău își poate lua o pauză de la mult prea grăbita lume, unde-i siguranță și iubire. Poate sunt puțin teribilistă, dar aș putea spune că acasă este Dumnezeu și Dumnezeu este acasă. Am avut o luptă mare cu mine pe tema credinței de-a lungul anilor adolescenței, am fost o răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, care, poate așteaptă cuminte să Îl accept în totalitate și acum. Știi, sunt nopți în care mă înec într-un vin mult prea sec gustului meu și aștept o mângâiere, un sărut pe creștet. Mă uit la cer și îi vorbesc, aștept un răspuns și încep să mă simt mult prea singură. Se pare că ceru-i gol.
Poate cerul este gol deoarece El nu se află acolo, ci printre noi. Dumnezeu este bobocul de floare abia răsărit, este fluturele care-și expune aripile pigmentate în praf de speranță. Exercițiul acesta de credință este un omagiu adus mamei, poate că încep să te iubesc mai mult decât infinitul, mamă. Prima întâlnire cu Dumnezeu este făcută prin mamă, Dumnezeu începe odată cu ea, [„Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (tâlcuire la Crez, partea IV)]. Știi, mă simt atât de mică în mâinile Tale, dar este pentru prima oară când nu mă tem.
Arată-mi, Doamne, cum poți să iubești atât de frumos, arată-mi de ce mă iubești așa de tare ca să Te pot înțelege mai bine. În aceste momente nu pot vedea decât o nevrednică de iubire și de speranță, nu îți pot înțelege alegerea de a mă iubi atât de mult. Salvează-mă de mine însumi căci sufletul meu vrea să creadă că Ești acolo cu adevărat, dar carnea aceasta ce are să-mi putrezească într-o zi nu-mi dă voie să sper la o salvare. Este mai ușor să accept că sunt om și că am nevoie de Tine decât să lupt împotriva curentului, cu toate că urăsc asta. Cu cât fug mai tare de această idee, de această condiție, cu atât mă apropii, dar de accept atât de ușor că sunt om, frica mă cuprinde. Sunt atâtea momente în care aș vrea să Te strig, dar cel mai probabil, e lumea prea mare și prea plină de multe alte guri egoiste precum a mea pentru a mă auzi.
Te plâng cu lacrimi grele de plumb de fiecare dată când îmi amintesc durerea Ta, căci noi am fost criminalii ce Te-au batjocorit și omorât. Îți simt rănile adânci în propria-mi carne și vreau să le alin, dar atunci când le ating, mă străpung și sapă adânc cu bocetele înecate în neputință ale Maicii Tale. Iubirea mea se transformă în durere, iar râsul meu în plânset căci nu am puterea de a face mai mult decât să îmi dau seama că am mai mult decât merit. Mi-aș dori ca lumea să fi fost mai bună cu Tine căci nu sunt destule mâini în lume să-ți cuprindă iertările și nici destule degete pentru a le număra. Să accept că sunt creată de Tine, nu e cu putință, dar natura existenței mă împinge spre absolut. Aș putea spune că pământul pe care calc este unul sfânt deoarece, negreșit, Te simt alături, fiecare pas este o rugăciune și-o mulțumire.
Cu iubirea Ta mi-am dat seama că m-am descătușat de propria mea răzvrătire în fire, de sihăstria omului. Poate am devenit o bestie hâdă și însetată de sânge după toți anii în care mi-am mușcat limba și mi-am lins sângele rănilor, dar sunt momente în care mă văd în reflecții cu jacheta mea deschisă, cu părul meu zburlit și nasul meu încovoiat și este o minune, exist! Un ocean de oameni într-un oraș atât de mare și singurătatea se înfruptă din noi datorită nepăsării. Este în regulă, totuși, în noapte patul îmi este plin de iubire căci sunt singură în el, pot plânge de durerea și plăcerea existenței. Tot ce pot să fac este să îmi jupoi carnea de pe oase atunci când văd alții înfruptându-se din ce eu nu pot avea, pizma este o boală grea a sufletului, dar ce este greșit în a-ți dori o mână ca să mângâie, o ureche care să asculte și doi ochi care să mă înțeleagă? Sunt născută din ură și din regrete, m-am născut pentru a fi război și rebeliune, uneori mamele dau naștere propriei dureri în loc de copii. Îmi este teamă că dacă voi da drumul măcar unei singure lacrimi, toate mările se vor revărsa și mi Te vor îneca.
Dar din durerea mea voi preface cunoștiință, iar pe-aceasta o voi arunca în fundul firii mele. Nu ajungi la raționalitate fără a distruge o parte din tine și nu vei avea ocazia de a ajunge cu durerea la masă pentru a o privi în ochi, să-i dai drumul, să îi spui „Este în regulă, acum poți să te arăți lumii și să pleci liniștită, eu voi fi bine și singur.” Uneori ochii Tăi îmi sunt străini sau chiar nevăzuți, nu ar trebui să fiu blamată pentru propriile mele incertitudini, sunt doar un om. Nici eu nu te pot condamna că nu te văd cu ochii mei de muritor, căci și Tu, la rândul tău, ești doar un zeu.
Cu Tine sunt contrariată și fără Tine sunt pierdută…
[ENG] “Home” is an adverbial phrase indicating place, in singular form, with the syntactic function of an adverb of manner. It is composed of three smaller morphemes, two of which are conjunctions and the other is a preposition. Is that all? What I mean to say is that “home” is a word that, in principle, can be well described, but can it mean something else as well? What can be understood by it, which I assure you, has a greater meaning than an analysis? When your mind is scattered and your soul wanders desolate, it is time to return to where you belong. Take a break, take a deep breath to fill your lungs as much as possible, and float above the turbulent waters. It is true that you cannot command the sea to be calm when it is freedom itself, the wild side of beauty, a creation of Aphrodite and Thetis. Home is where tranquility nests, where it is never too cold or too hot, but perfect. Time stops there, and you can become the master of everything. Home is where you feel connected to yourself, where your soul can take a break from the overly hurried world, where there is safety and love. Perhaps I’m a bit rebellious, but I could say that home is God and God is home. I had a great struggle with myself regarding faith throughout my teenage years. I rebelled against God, who perhaps patiently awaits my complete acceptance now. You know, there are nights when I drown in a wine that is too dry for my taste, and I long for comfort, a kiss on the forehead. I look at the sky and speak to it, waiting for an answer, and I begin to feel too alone. It seems that the sky is empty. Maybe the sky is empty because He is not there, but among us. God is the newly sprouted flower bud, the butterfly that exposes its wings painted with specks of hope. This exercise of faith is a tribute to the mother; perhaps I am starting to love you more than infinity, mother. The first encounter with God is made through the mother; God begins with her [“Light from Light, true God from true God, begotten not made, of one Being with the Father, through Whom all things were made” (explanation of the Creed, part IV)]. You know, I feel so small in Your hands, but it is the first time I am not afraid. Show me, Lord, how you can love so beautifully, show me why you love me so much so that I can understand you better. In these moments, I can only see myself as unworthy of love and hope; I cannot understand why you chose to love me so much. Save me from myself, for my soul wants to believe that You are truly there, but this flesh, which will one day rot, does not allow me to hope for salvation. It is easier to accept that I am human and that I need You than to fight against the current, although I hate that. The more I run from this idea, from this condition, the closer I get, but easily accepting that I am human fills me with fear. There are so many moments when I want to call out to You, but most likely, the world is too big and filled with many other selfish mouths like mine to hear me. I weep for You with tears heavy as lead every time I remember Your pain, for we were the criminals who mocked and killed You. I feel Your deep wounds in my own flesh and I want to soothe them, but when I touch them, they pierce me and dig deep with the lamentations drowned in the helplessness of Your Mother. My love turns into pain, and my laughter into weeping, for I do not have the power to do more than realize that I have more than I deserve. I wish the world had been kinder to You, for there are not enough hands in the world to encompass Your forgiveness, nor enough fingers to count them. To accept that I am created by You is impossible, but the nature of existence pushes me toward the absolute. I could say that the ground I walk on is holy because, without a doubt, I feel You beside me. Every step is a prayer and a gratitude. With Your love, I realized that I have freed myself from my own rebellion in nature, from human seclusion. Perhaps I have become a fierce and bloodthirsty beast after all the years I bit my tongue and licked the blood of wounds, but there are moments when I see myself in reflections with my jacket open, my hair disheveled, and my nose crooked, and it is a miracle, I exist! An ocean of people in such a big city, yet loneliness feasts upon us due to indifference. However, it is okay because in the night, my bed is filled with love, for I am alone in it. I can cry from the pain and pleasure of existence. All I can do is strip the flesh from my bones when I see others indulging in what I cannot have. Envy is a heavy affliction of the soul, but what is wrong with desiring a hand to caress, an ear to listen, and two eyes to understand me? I am born of hatred and regrets; I was born to be war and rebellion. Sometimes mothers give birth to their own pain instead of children. I fear that if I let even a single tear escape, all the seas will overflow and drown You. But from my pain, I will transform it into knowledge, and I will bury it in the depths of my being. You do not reach rationality without destroying a part of yourself, and you will not have the chance to sit down with pain at the table, to look it in the eyes, let it go, and say, “It’s okay, now you can show yourself to the world and leave peacefully. I will be fine and alone.” Sometimes Your eyes are strange to me or even unseen. I should not be blamed for my own uncertainties; I am just human. I cannot condemn You either for not seeing You with my mortal eyes because, in turn, You are just a god. With You, I am perplexed, and without You, I am lost…
Corina Elena Mihalache 