Într-o pauză

( I ) Sunt ruptă de la rădăcină și nu mai simt nimic. O mână mare mă cară iar eu îmi accept soarta cuminte. Sunt laleaua pe care tânărul i-a dăruit-o fetei. Ce mai fată! O mângâi cu blândețe pe fața albă de copilă. Petalele mele îi ating buzele ei subțiri, trandafirii. Durerea mi-e străină acum, m-a îmbătat cu parfumul ei dulce și mi-a adormit simțurile cu genele ei lungi… Mă soarbe din priviri în timp ce mă duce acasă, mă mai sărută din când în când, iar eu mă simt ca în al nouălea cer. Umple o vază cu apă rece, proaspătă, trebuie să mă iubească! Dar cum m-a lăsat din mână, durerea și-a făcut apariția. Ce mai agonie! Doar simplul fapt că o vedeam mă mai ținea în viață. Zilele treceau și rădăcina mea tot în pământ era. Eu mă ofileam încet, strigam, dar nu mă auzea nimeni. Până ce mi-am întins pentru ultima oară petalele spre ea, stingându-mă cu reflexia ei în inima mea. I-am simțit mainile catifelate pentru ultima oară, doar ca să îmi dau seama că mă aruncă…

(II) O pată de ceață mi-a acoperit ochii. O brumă misterioasă începe să coboare spre bărbie, gât, ca mai apoi să îmi atace inima – îmi pulsează rapid pentru a se încălzi, dar îngheață mai repede decât aș crede. Pământul a încremenit, nu mai scoate niciun sunet. Florile sunt albe, cerul este gri, norii se plimbă într-o furie nebunească. Peste tot sunt copaci goi înfrigurați, gem stins de durere. Suflul meu provoacă asta, îi sunt dușman vieții și invers.

Simplități ale minții

Bestialitatea lumii aruncă tot ce este mai frumos pe pământ. Oamenii vor să scape de tot ce este mai frumos și mai bun în semeni. Am observat de foarte multe ori cum au încercat să mă lege și să îmi taie aripile în plin zbor, încă încercând asta. Să mă demoralizeze și să-mi distrugă ce am mai bun, să îmi fure bucuriile la care am dreptul. Frumosul nu își mai are locul în lumea asta, doar vulgaritatea și comercialul.

Văd adesea preferați ce au parte de tratament special, niște roboți ce nu au nimic bun de oferit lumii. Cei ce nu au habar de nimic altceva înafară de ce le este îndesat în cap pentru niște ”recompense” nesemnificative. Frumosul se află în ochii privitorului, tu vezi specialul pe care eu nu îl pot percepe, într-adevăr, dar frumosul evident de ce este ignorat? De ce înzestratul este întotdeauna dat uitării? De ce nu este ajutat, lăudat precum cel pompat artificial? Durerea mea sufletească se leagă de lume. Laudele – pentru mine, această plăcere puerilă, a trecut de mult, aprecierile nu mă mai încălzesc. Eu scriu pentru plăcerea de a scrie și pentru oamenii care mă citesc. Rezonez cu ei și ei cu mine. Doresc păreri și contraziceri, nicidecum laude goale cu gânduri ascunse.

Timiditatea și stângăcia mea socială pare să supere persoane. Cele mai multe dintre geniile lumii au fost introvertiți simpli prin aparență, nu extrovertiți excentrici. Si nu, nu vreau să spun că sunt un geniu, pentru că nu este așa, dar pot spune că am împrumutat multe de la Cioran, Camus, Heidegger, Sartre, Nietzsche, etc. Timiditatea este de o discreție aparte, ceva din tăcerea unei plante, o sfântă tăcere plină de demoni buclucași. După spusele lui Cioran : ” Un psiholog iubitor de oameni nu a existat până acum și desigur nu va exista niciodată”. Un psiholog bun nu va empatiza niciodată cu pacienții săi, cum nici psihopatul nu empatizează cu prada. Aceștia sunt sursa de cunoaștere a infinitului pe care îl ascunde după ochi. Iubirea de oameni este o boală tristă, fără alte sentimente clare. Ca introvertit te cunoști pe sine, privind cu totul infinitul. Culorile devin mai bine definite, iar gândurile se adâncesc precum niște prăpastii fără fund.

Până la urmă…oamenii te fac să vrei să te separi de oameni. Dorința aceasta mă face să alerg ca o nebună după mine însumi, dar cine știe dacă îmi voi ieși vreodată în cale…