( I ) Sunt ruptă de la rădăcină și nu mai simt nimic. O mână mare mă cară iar eu îmi accept soarta cuminte. Sunt laleaua pe care tânărul i-a dăruit-o fetei. Ce mai fată! O mângâi cu blândețe pe fața albă de copilă. Petalele mele îi ating buzele ei subțiri, trandafirii. Durerea mi-e străină acum, m-a îmbătat cu parfumul ei dulce și mi-a adormit simțurile cu genele ei lungi… Mă soarbe din priviri în timp ce mă duce acasă, mă mai sărută din când în când, iar eu mă simt ca în al nouălea cer. Umple o vază cu apă rece, proaspătă, trebuie să mă iubească! Dar cum m-a lăsat din mână, durerea și-a făcut apariția. Ce mai agonie! Doar simplul fapt că o vedeam mă mai ținea în viață. Zilele treceau și rădăcina mea tot în pământ era. Eu mă ofileam încet, strigam, dar nu mă auzea nimeni. Până ce mi-am întins pentru ultima oară petalele spre ea, stingându-mă cu reflexia ei în inima mea. I-am simțit mainile catifelate pentru ultima oară, doar ca să îmi dau seama că mă aruncă…
(II) O pată de ceață mi-a acoperit ochii. O brumă misterioasă începe să coboare spre bărbie, gât, ca mai apoi să îmi atace inima – îmi pulsează rapid pentru a se încălzi, dar îngheață mai repede decât aș crede. Pământul a încremenit, nu mai scoate niciun sunet. Florile sunt albe, cerul este gri, norii se plimbă într-o furie nebunească. Peste tot sunt copaci goi înfrigurați, gem stins de durere. Suflul meu provoacă asta, îi sunt dușman vieții și invers.