Ce poate un scriitor să simtă atunci când scrie pentru ochii altcuiva, pentru a atinge alt suflet decât al lui, pentru a umezi alți ochi, pentru a îmbujora alți obraji, pentru a face ca alte gingii decât ale lui să se arate lumii?
În trecut, atunci când mă gândeam la un scriitor, îl asociam cu un super erou. Îmi imaginam un om împlinit, atotștiutor chiar, un om atât de întreg cu puteri regeneratoare încât trebuia să împartă cu lumea de lângă tot ce are el mai bun, toate frumusețile lumii trăite în sute de ani de-ai imaginației mele. Momentul în care am devenit unul, cel puțin așa mă încurajează mentorul meu, mi-am dat seama de singurătatea de care pot avea parte. Mi-am dat seama de puțina experiență pe care o am pentru a fi sigură de ceea ce cred și ceea ce văd. Odată cu acest rol pe care mi l-am atribuit, am început să privesc lucrurile mai atentă, cu mai puțină superficialitate. Toate lucrurile pe care le văd, toate imaginile reținute îmi spun o poveste care nu poate fi ignorată, nu mă lasă să o ignor. Văd toate ipostazele în care un lucru ar putea exista. Simțurile sunt mult mai dezvoltate, emoțiile mult mai puternice, iar trăirile mai semnificative. Umbrele dansează în soarele atât de călduros, copacii iau alte forme în bătaia întunericului, câteodată trăind vieți umane, mizere. O insultă la adresa lor, bineînțeles. Cunoașterea aduce singurătate, totodată pace, dacă te grăbești să cunoști dreptatea, greu vei mai putea visa. Atunci când un scriitor face ce știe mai bine, credeam că intră într-o frenezie de nedescris, o nebunie totală. De fapt, se afundă într-o ceață grea, mai încărcată decât fumul, ochii acoperiți, gâtul sugrumat de amărăciunea de pe limbă. Rupând bucăți cărnoase de dureri fără analgezice, sângeroase și urlătoare, ca o magie neagră făcută de bătrâne văduve și răzbunătoare pe tot ce înseamnă viață. Cu toate astea, scriitorii au o inimă prea mare, prea mare să încapă în întreg pământul acesta. Ei aduc acele bucăți ca ofrandă vieții pentru a o îndulci.
Pe cât bat cu pumnii în masă că detest viața, cu atât ea râde mai mult de mine. Faptul că scriu dovedește contrariul, faptul că cercetez cerul cu prea multă curiozitate, faptul că urmăresc pe ce frunze cad razele de soare, în ce direcție zboară fluturii și libelulele. Toate secările de viață se duc în lume, tot de acolo încărcându-ne.
What can a writer feel when she/he is writing for another pair of eyes, to touch a soul other than hers/his, to bring tears into other eyes, to blush someone else’s cheeks, to make other people gums show to the world?
In the past, when I was thinking about writers, I would associate them with super-heroes. I was imagining a fulfilled man, omniscient even, a man so full with regenerating powers that she/he needed to share with the world the best of her/him, every beauty that the world contained lived in hundred of years of my imagination.The moment I became one, well at least that’s how my mentor encourages me, I felt the loneliness that I had to take with me. I figured out about the little experience that I had with life, to be sure about what I believe and what I see. Once I attributed this role to myself I started to look at the things more carefully, less superficially. All the things that I see, all the images that I kept in my mind tells me a story that can’t be ignored, it doesn’t let me ignore it. I see all the situations in which a thing may exist. The senses are more developed, the emotions are more stronger and the experiences more significant. The shadows are dancing in front of the sun that’s so radiant, the trees are taking other forms in the night, sometimes living human lives, miserable. A complete offence on their behalf, of course. Knowledge brings loneliness, at the same time peace, and if you hurry to know everything, you will hardly dream. When a writer does what she/he knows the best, I tought that he/she enters in a indescribable frenzy, a total madness. Actually, she/he sinks into a heavy fog, heavier than the smoke, covered eyes, choking because of the sourness on the tongue. Breaking fleshy pieces of pain without analgesics, bloody and screaming, like a black magic that was made by some old vengeful widows about everything that means life. In comparison with them, writers have a big heart, too big for it to fit into this whole earth. They bring those offerings to the life to make it more sweeter.
As I insist that I hate life, life laughs at me. The fact that I write proves the contrary, the fact that I explore the sky with too much curiosity, the fact that I follow the leaves to see on which one the sunbeams fall, in which direction the butterflies and libellules are flying.
Corina Elena Mihalache 